Vorbind despre arta memoriei nu ma gandesc nici la arta de a cultiva trecutul, nici la exercitiile mnemotehnice de cultivare a memoriei. Atat conservarea pioasa a trecutului (printre altele, cultul mortilor), cat si antrenarea perseverenta, exersarea memoriei, pot sa fie practicate ca niste adevarate arte. Privind insa ceva mai adanc in jocul reminiscentei, vom intelege ca nici trecutul, nici facultatea mnemotehnica in sine nu pot constitui finalitatile, obiectivele unei arte a memoriei. Aceasta porneste de la o traire originara, de la un dat funciar al conditiei umane, de la posibilitatea regasirii prin memorie a ceva pierdut in trecut.
Substanta unei arte a memoriei rezida, inainte de toate, intr-un gol, in ceva ce nu e sau, mai bine zis, nu mai e. Ceva s-a pierdut, iar in amintire este o intoarcere, o revenire a ceea ce s-a pierdut. Intoarcere de-a dreptul fantomatica. In orice reamintire avem o re-aparitie a trecutului, nu sub forma sa originara, ci sub o forma secunda, am putea spune sub forma unei fantome a trecutului. Regasirea proustiana a timpului pierdut nu este niciodata o regasire aidoma a celor traite in acel trecut. Cand Patrocle, disparut, mort pe campul de lupta in fata Troiei, ii reapare prietenului sau Ahile, aparitia aceasta este aceea a unei fantome. In zadar incearca Ahile sa-l apuce pe Patrocle reaparut in fata sa. De indata ce intinde mana spre el, Patrocle dispare. Desigur, putem cultiva fantasme (inchipuirea noastra, gandirea, proiectiile noastre literare, muzicale, artistice abunda in creatii fantasmatice). Aceste fantasme nu sunt insa decat rareori intemeiate pe o pierdere initiala; ele sunt iscate, indeobste, de o dorinta ce-si cauta satisfactia in imaginar. Chiar si fantomele trecutului pot naste fantasme. Dar fantomele trecutului si trecutul el insusi sunt eminamente pierdere, moarte. Memoria e locul de regasire a celor pierdute, spatiul in care resusciteaza, in care invie mortii.
Scufundat cum sunt de mai multi ani in incercarea de a resuscita in scrisul meu trecutul pierdut din viata mea si a altora, am reflectat adeseori la sensul pe care-l are aceasta intreprindere, si intrucat sunt si ma declar crestin, am meditat nu o data la validitatea crestineasca a acestei lucrari. Religia crestina nu recunoaste fantomele. Aceasta nu inseamna ca in cultura crestina ele nu sunt prezente. Una dintre cele mai cunoscute este aparitia fantomei Tatalui mort in fata lui Hamlet. Fantomele sunt indeosebi mortii care se reintorc, reapar in fata celor vii. Pentru noi crestinii (dar, desigur, nu numai pentru noi) sufletul este nemuritor. Asadar, nu este un mort cel care reapare. In ziua de apoi, vom reveni cu totii. Dar pana atunci?
Reintoarcerea cvasifantomatica a trecutului in memorie nu este o adevarata intoarcere a ceea ce a fost. E o reintoarcere als ob, o revenire in fictiune. Memoria este generatoare de fictiuni, nu mai putin decat imaginatia cu care se inrudeste. Cand te urmareste o amintire, cand te bantuie ceva din trecut, acel trecut revine pentru tine in functie de o asteptare a ta din prezent. Fantoma Tatalui-rege ii apare tot astfel lui Hamlet in functie de tulburarea prezenta a constiintei sale. Ea este starnita in parte de doliu, dar doliul este jalea pricinuita de o pierdere, de o absenta ce se va umple. Melancolia lui Hamlet este sentimentul unei pierderi anticipate a ceva ce nu se mai poate recupera: e presentimentul propriei sale absente, al propriei sale pieiri. Si apoi, ne amintim nu numai ceea ce dorim, ci si ceea ce am dori sa uitam. Exista in noi o teama de anumite amintiri, o fuga in uitare, dupa cum este o teama de fantome, de revenirea trecutului sub forma unor ectoplasme.
Arta memoriei se naste, asadar, si se hraneste din absenta. Incercand iarasi si iarasi sa reinviu in cuvintele mele trecutul, ceea ce ma intampina la fiecare "pas" facut in si prin memoria mea este sentimentul acestei absente, sentimentul vidului. Ceea ce regasesc este o prezenta in absenta. Prezenta aceasta este prin sine (mai bine zis, prin golul ei launtric) patetica. Mai mult chiar si mai imediat evident decat literatura, arta fotografiei denunta caracterul fantomatic al regasirii trecutului. Imi place tot mai mult sa privesc vechi fotografii ingalbenite ce par ca imi redau ceva din fiinta, din viata mea sau a alor mei. Aceasta contemplare, nu lipsita de melancolie, are ceva comun cu incercarea mea de a reinvia trecutul prin cuvinte. Si in fotografii este o prezenta in absenta. In nici o fotografie, oricat de veridic ar "copia" realitatea, nu vom afla o prezenta reala. Privind o faptura draga care ne priveste dintr-o fotogafie, o vedem privindu-ne. Ea pare ca ne vede, noi n-o vedem. Esti atins de fiinta ei, tu nu o poti atinge. Nu poti reurca acea scurgere a timpului care te desparte de clipa aievea pe care o vezi incorporata, rememorata in acea poza.
Nu putem "atinge" trecutul, dupa cum nu putem atinge o fantoma decat daca aceasta se incorporeaza, daca primeste un trup, facandu-se vizibil, audibil, daca il poti atinge. Arta memoriei este arta de a intrupa trecutul. Binenteles, trebuie sa recunosti ca nici astfel reintrupat nu faci ca trecutul insusi sa devina prezent. Orice intrupare prin cuvinte, sunete, imagini comporta un miez gol, o absenta. Nu vom atinge niciodata, rememorata, reintrupata in cuvinte, fiinta pierduta in trecut. Nu-i vom putea atinge, in aceasta noua ipostaza, decat trupul nou imprumutat. Artele au toate o capacitate incorporatoare. Cea mai subtila este intruparea in sonurile muzicii. Un sunet este in sine si prin sine o fantoma ce apare, dispare, reapare. Este in muzica o energie rememoratoare. Muzica este, dintre toate artele, cea mai fantasmatica.
Aceeasi forta nu lipseste cuvantului. El poate recurge la reintruparea trecutului tocmai pentru ca acesta a fost alcatuit in mare masura din cuvinte. Amintirile noastre sunt rememorari de lucruri spuse, gandite in cuvinte, simtite prin mijlocirea verbului. Arta memoriei trebuie sa recurga nu numai la recuperarea celor pierdute in cuvintele de altadata, ci la o strapungere a zidului de cuvinte ce ne separa de trairile pierdute acolo in trecut. De aici un anumit aer spectral al tuturor lucrurilor, fapturilor, intamplarilor ce ne revin de departe prin memorie. Cele trecute, ca si fantomele, ne apar deobicei voalate.
Inconstientul nostru sau mai curand abisalul din noi este plin de resturile prezent-absente, fantomatice, ale trecutului. Multa vreme dupa ce am iesit din experienta abisului inchisorii, am continuat sa visez ca ma aflu tot acolo sau din nou acolo. Si nici pana azi nu am iesit cu totul din acel labirint ascuns prin care nu incetez sa peregrinez, de asta data rememorandu-l in cuvinte.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
